OU SONT LES NEIGES D’ANTAN?

“Francois Villon…Toata lumea citeaza acest vers din Ballade des dames du teps jadis dar cati isi mai aduc aminte cui ii apartine?Inca de cand l-am descoperit pe acest poet francez din secolul XV, m-a fascinat prin nonconformismul sau, prin curajul a scrie in alt mod decat o faceau contemporanii sai, de a trai dupa alte canoane, ceea ce nu l-a impiedicat sa fie considerat unul dintre primii mari poeti ai Frantei…In general, imi plac acele personalitati care nu-si dedica intreaga existenta unei singure pasiuni ci dupa ce au dat ce au avut mai bun intr-o carte, intr-un poem, refuza sa mai scrie si se pierd in negura timpului, Dispar, fara ca istoria sa mai stie ceva despre ei sau ei sa mai stie ceva despre istorie…si la ce le-ar folosi? Francois Villon dispare fara urma in 1463 dupa ce pedeapsa la moarte prin spanzurare ii este comutata la zece ani de ocna. Rimbaud, un alt mare poet francez al secolului XIX, uraste si el la fel tot ceea ce inseamna limita, connditionare. Si-a castigat libertatea cu pretul suferintei.Ultima sa carte, scris la 18 ani, in 1872 a marcat un punct de cotitura in istoria literaturii.

Mi-am adus aminte de Villon si de Rimabaud de dimineata cand am constatat cu bucurie ca afara ninge…De ce cu bucurie?Habar n-am ..E asa, o reminiscenta atavica a copilului care se bucura ca “ninge”.Nu ma gandeam nici la frig, nici la costurile zapezii, nici la cei fara adapost pentru care zapada si frigul aduc moartea.Pur si simplu zapada care acum vad ca refuza sa se astearna aici in Bucurestiul acesta spre a-i da macar pentru cateva ore aparenta de puritate si echilibru, se asociaza in amintirea mea cu starea de seninatate, pace, confort, ignorare a tot ceea ce inseamna mizerie la propriu si la figurat, vraja si armonie cu tine insuti si cu cei din jur.Si retraiesc cu emotie poate in fiecare iarna, (ah!devin nostalgica si asta imi displace),cateva zile din primul an de studentie petrecuta sub regimul de trista amintire, cand a nins atat de mult, atat de frumos, atat de irepetabil, a nins bacavian, a nins ca in copilaria lui Francois Villon, fara sa tina cont ca era sau nu comunism in tara, a nins si scolile s-au inchis…Da, s-au inchis scolile, universitatile din cauza zapezii. A fost cea mai minunata veste din toata studentia mea petrecuta intr-o universitate provinciala si intr-un camin in care lumina “se lua” in fiecare seara la 11 si prizele erau doar de decor, niciodata nu-ti puteai fierbe o cafea sau un ceai. Ei bine, atunci cand s-au inchis universitatile si a trebuit sa stam in camin 3 zile, au fost cele mai frumoase momente ale studentiei: asa imi imaginez ca se vor fi strans drumetii lui Sadoveanu la hanul Ancutei pentru a povesti. Noi ne-am adunat intr-una din camerele sordide ale caminului si am povestit, am trait rand pe rand in povestile celeilalte (tin sa va spun ca nu eram decat “boboace”, nici un “boboc” nu era pe atunci in acel camin, exclusiv camin de fete), in fum de Golden dear, pe atunci singurul lux al fumatorilor, in miros de ness preparat cu apa rece, in sunetul de chitara al Cameliei din Targu -jiu, in mirosul exotic de parfum al lui Carmen din Slatina adus de tatal ei de pe meleaguri exotice, am trait atat de intens, asa cum existenta cotidiana, cu programul supraaglomerat de la facultate, cu cozile interminabile de la cantina, cu frigul din camere, nu ne ingaduia si nici in anii care aveau sa urmeze nu avea sa ne ingaduie, striviti cum eram de obligatii, interdictii, limite, restrictii. Si chiar daca ele, limitele, interdictiile au disparut, se pare ca timpul iti pregateste pe undeva alte interdictii si ca acea insula de liberate pe care am gustat-o in cateva zile de iarna in studentie, in plin regim dictatorial, nu se va mai repeta niciodata. Si atunci, te chem pe tine Villon, sa aducem amandoi ninsorile de altadata prin vers:

Prince, n’enquerez de semaine

Oů elles sont, ne de cest an,

Qu’ŕ ce refrain ne vous remaine:

Mais oů sont les neiges d’antan?”

(text publicat prima data in 2009 pe blogul wordpress)

Deschideti usa sufletului pentru colinde!

E vremea colindelor si a colindatorilor! A celor autentici si a celor mai putin autentici: deghizati in colindatori care te intampina cand vrei si cand nu vrei si care rostesc fara voce si talent un colind. Seamana a cersetorie, veti spune, poate unii chiar asta sunt, cersetori deghizati pentru care fiecare sarbatoare, se asociaza cu o sansa de a obtine bunavointa materiala a ascultatorilor si spectatorilor intamplatori. E o profesie poate de care nu ei sunt singurii vinovati . Nu avem timp sa analizam prea mult motivele. Trecem mai departe, grabiti. Nu mai avem timp de colinde. Nu mai avem starea sufleteasca necesara ascultarii unei colinde. Nu mai vrem sa ne lasam emotionati, atinsi de frumusetea unei colinde, indiferent cine, unde si cu ce cultura muzicala o interpreteaza.Am devenit neincrezatori, tematori de oricine ne ofera in dar un colind, de parca in mesajul lui s-ar ascunde cine stie ce virusi informationali cene-ar putea invada psihicul. Ne imaginam ca respectivul copil, grup de tineri, care interpreteaza cu mai mult sau mai putin talent colinde, vaneaza ceva. Oare ce ar putea astepta de la noi un colindator? De ce credem ca toti asteapa bani, asteapta rasplata materiala uriasa care ne-ar ingreuna si-asa saracitul nostru buget lunar de vremurile triste pe care le traim? Chiar nu mai putem crede ca dintre cei ce ne colinda , ce vor sa ne colinde dar refuzam sa le deschidem usa sufletului, exista unii colindatori neatinsi inca de meschinaria si spiritul mercantil al maturitatii, care nu traduc si nu echivaleaza valoarea unui colind in bani?

V-as ruga sa va deschideti usa sufletului si pentru un colind. Indiferent de unde vine, indiferent ca e pe scena Salii Palatului sau pe o strada murdara de mahala.Colindul purifica si iarta tot. Recititi va rog , desi nu mai sunteti copii, Povestea de Craciun a lui Dickens. Dar stiu ca nu mai suntem capabili de asta. Si in numele adultilor incapabili sa inteleaga frumusetea dezinteresata a unei colinde, dragi tineri care cantati colinde , amintindu-ne ca e vremea sa fim mai buni, macar cateva zile pe an, in acest decembrie rece, nepretuiti tineri care vreti sa ne aduceti in inimi un strop de magie si de puritate, pe oriunde v-ati afla, va cer iertare!

Dă-mi să-ți ascut creionul

-Ce vrei să faci cu resturile astea?Du-le la gunoi...Lia adună cu grijă cercurile cu margine roșie încolăcite ca o vietate ciudată rămase după ce și-a ascuțit creionul ei roșu.Le strânge într-o cutiuță pe care o închide și o ascunde apoi în ghiozdan, când crede ea că n-o vede nimeni.O duce acasă că Nana să aibă cu ce să aprindă focul.Grămăda de lemne umede culese de cine stie unde pe ascuns, sa nu vada jandarmul sau alti culegatori de surcele si trunchiuri de copaci abandonati, nu se poate aprinde decât cu rumeguș și ce alt rumeguș mai bun decât acesta ar putea găsi?Ieftin, nerevendicat de nimeni, aruncat la gunoi, irosit.Uneori și colega ei de bancă îi dă rumegușul rezultat din creionul ascuțit.

-Lia, unde ții creta?Vocea învățătoarei e rece și acuzatoare.Creta e chiar sub catedră, în sertar dar Doamna vrea ca Lia să iasă din bancă unde scria de zor pe caiet ceva absolut lipsit de legătura cu ora de aritmetică și să îi dea cutia cu cretă.Lia se grăbește și îi scoate cutia, o deschide și i-o întinde ca și cum i-ar servi o cutie de bomboane.Lia știe că bomboanele se servesc întinzând cutia zâmbitor și așteptând ca acesta să servească.Acum știe că Doamna vrea să nu fie servită din aceeași cutie cu colegele ei de clasă care ar putea din greșeală să atingă și celelalte bomboane din cutie și astfel să le murdărească.Doamna se ferește de microbi dar Lia nu știa lucrul acesta cand de ziua ei de naștere a cumpărat o pungă cu bomboane , că nu i-au ajuns banii pentru o cutie adevărată cu bomboane de ciocolată ca niște scoici, cu alune, albe sau maronii, ci doar pentru o pungă ieftină de bomboane de mentă, și a servit pe copii mai întâi că Doamna nu era în clasă apoi din aceeași cutie, pe Doamna .Care s-a supărat și nu a vrut să mai servească.Lia a plâns că a fost certată de ziua ei și nu a avut cui să-i povestească.Nana nu știa ce se întâmplase cu bănuțul mic pe care i-l dădea zilnic Liei pentru corn.Se transformase în punga aceea de bomboane ieftine din care Doamna nu a vrut să guste.

-Lia, ce faci cu resturile astea?Dacă tot îți place să ascuți creioane, ascute-le și pe astea!

Un banner pentru Fain

fain@polimedia.us

Vineri, 17 decembrie 2010, de la ora 18.00, la Institutul Cultural Român (Aleea Alexandru 38) va avea loc vernisajul expoziţiei de picto-colaje „Hipersemne“ a artistei Suzana Fântânariu. Cuvântul de deschidere îi va aparține criticului de artă Aurelia Mocanu. Artista va fi prezentă la vernisaj.

„Am început acest proiect sub semnul libertătii imaginii şi comunicării. Nu l-aş fi putut concepe sub tensiunea unei permanente cenzuri şi interpretări limitate. Surprinderea informaţiilor, semne şi hipersemne fără selecţie valorică, priorităţi, criterii sociale sau estetice, schimbarea mesajului lor prin reinterpretarea imaginilor a fost făcută prin “releul” foarte dinamic al colajului. Am reclădit din amănunte o lume alternativă, melancolică uneori, ambiguă sau o lume pietrificată, dură încremenită în imagini. Miza metafizică a acestui proiect este capacitatea de a reconstrui paradoxal o identitate a imaginii prin pierderea identitătii ei (ciclul de lucrări Identitate precară, 2000) asigurând în acelaşi timp unitatea şi percutanţa imaginii. (…)“ – Suzana Fântânariu

„Gravor de anvergură, evoluând spectaculos spre ansambluri pictografic-obiectuale, Suzana Fântânariu a devenit, cu siguranță, o marcă de stil inconfundabilă, care înseamnă, în plus, pentru colectivitatea artistică românească a ultimelor trei decenii, un adevărat "sistem energetic național". Căci artista a lăsat trasee pe harta artistică a țării într-un simbolic paralelogram de forțe. (…) Suzana Fântânariu manevrează arhitectura imaginii și scoarța ei materială cu o indiscutabilă energie epopeică (…) Labirintul de hârtie încarcată grafic și apoi colată pe care-l produce artista, străbătându-l totodată simbolic, îndreaptă spre reveriile de resuscitare perpetuă.“ – Aurelia Mocanu, Ziarul de duminică (25 mai 2007)

Expoziţia va fi deschisă în perioada 17 decembrie 2010 – 6 ianuarie 2011.

Cititi mai mult aici.

VIATA fara drept de apel

Cand intri, fără să fi sunat (ai uitat telefonul, nr, ţi s-au terminat minutele, ti-ai pierdut memoria), şi totuşi, ai venit, deşi pe invitaţie era trecută o altă dată, un alt loc, o altă ora, alte nume de gazde, musafiri, eveniment…Şi totuşi intri, cu ţinuta inadecvată, cu un surâs nepotrivit, cu un cadou desuet, cu o mină…distrată sau ipocrită, când intri, crezând că recunoşti pe cineva şi îi saluţi apoi fericit, pe toţi ca pe nişte vechi amici, foşti vecini, viitori amici, viitori fosti prieteni, ei bine…când intri, dacă reuşeşti să intri în această Realitate care nu te-a chemat, sau a uitat, sau ţi-a anulat sau amanat invitaţia, cand ai reuşit, cu toate acestea să intri, undeva…chiar şi aici, pe pagina mea…spune Buna ziua!

La plecare, nu e nevoie să stingi lumina, nu e necesar să trezeşti vecinii neinvitaţi sau alungaţi sau cărora nu li se deschide uşa din varii motive.Cînd iesi, pe scări, pe geam, pe acoperiş, pe ieşirea de urgenţă, pe vizor, pe gaura cheii, prin urechea stângă, prin gura de aerisire, când pleci, dacă reuşeşti să te smulgi tentaţiei de a mai rămâne, şi totuşi, e nevoie să pleci, se impune sa lasi locul altora, care asteapta la rand sau au fost demult uitati, ei bine: nu stinge lumina, nu fura intrerupatoarele, nu sparge neoanele, nu mazgali peretii, nu otravi fantanile şi lasă fructele si semintele la locul lor. Le vor fi de folos şi altora.

Un concurs greu de cîştigat?

M-am gândit că dacă tot sunt la modă fel de fel de concursuri cu sau fără premii şi sponsori, cu sau fără participanţi, cu sau fără spaţii de desfăşurare, reale sau virtuale, dacă tot se fac promoţii de sărbători şi organizatorii se aşteaptă să vină mulţi oameni, să golească rafturile, să umple sacoşele, să rupă portabgajele, să aglomereze autostrăzile circulând ziua şi noapte pentru a căra nu-ştiu-unde şi nici pentru ce sau cine acele produse atît de rare şi de preţioase care să le umple lor viaţa, existenţa, dulapurile, frigiderele, stomacurile, cabinetele medicale, buzunarele doctorilor, înghesuindu-se în spitale, golind de data asta rafturile farmaciilor, ei bine, m-am gândit să organizez un concurs care să nu semene cu nici un altul, care să nu vă golească nici buzunarele, nici minţile, nici sufletele, nici trupurile, un concurs căruia nu-i voi face reclamă nicăieri pentru că oricum nu ar suna tentant, un concurs prea delicat ca să vă tulbure chiar în ziua când vi se încarcă cardul (în acest fel concursul meu ar semanăna cu o bandă de spărgători care pândesc ziua când se încasează prime şi salarii) , un concurs prea timid ca să vă bată în uşă cu o reclamă tentantă, ambalată în zeci de plicuri de diferite dimensiuni minţindu-te, norocosule posesor al acestui plic că (aşa cum mi se întâmplă mie cu plicurile de la Rider Digest),Tu ai fost ales spre a cîştiga o limuzină sau o sumă fantastică de bani, un concurs pe care nu-l aduce poştaşul meu de modă veche într-o tolbă clasică şi nici nu soseşte printr-un email nedorit, un concurs la care nu ai visat, că nu ştiai că există dar desigur, nu l-ai refuza dacă ţi s-ar oferi.E al tău, cititorule, l-ai cîştigat dacă ai avut răbdare să citeşti un text despre un concurs care nu există, nu oferă nimic, nu minte pe nimeni şi nu promite ceea nu poate oferi dar oferă ceea ce nu promite, fără licori excitante şi pastile euforizante:nimicul, uitarea şi desprinderea de real, de sub cupola lui decembrie candva atat de magic, acum, căzut în dizgraţia Divinităţii şi încercând prin abundenţa de tentaţii, oferte şi minciuni frumos ambalate, să mimeze Sărbătoarea confiscată de zeul ban.

Festivalul sanselor tale la CNB "George Cosbuc"

Luni, 6 decembrie 2010 a debutat la CNB "George Cosbuc" in cunoscuta si calda sala 16 prima activitate din activitatile inscrise in cadrul saptamaniI, "FESTIVALUL SANSELOR TALE" intitulata 'Prin voluntariat spre respectarea drepturilor fundamentale ale omului."

La activitate au participat elevi inscrisi in diferite forme de voluntariat din CNB George Cosbuc de la clasele XIIU3, XR3 si alte clase precum si invitati de la Asociatia Noi Orizonturi.Familia.Organizatia a fost reprezentata de vicepresedinte d-na Cristina Stefanut.La eveniment au participat si doamna Katrin Prentice si d-l Brian Prentice, reprezentanti ai organizatiei Family Service Association .Invitatii au impresionat puternic micii voluntari ai Colegiului nostru prin relatarea experientelor traite in calitate de voluntari care isi dedica timpul si viata unor cauze considerate de cei mai multi , pierdute.Succesele repurtate in lupta cu diversi factori institutionali si biologici , devotamentul si dorinta de a juta pe Celalalt, indiferent de conditia sociala si etnie, sunt elemente indispensabile in activitatea de voluntariat.

Doamna Cristina Stefanut, de profesie medic, isi dedica timpul si energia ajutorarii celor pe care societatea ori i-a uitat ori este incapabila sa ofere sprijin finaciar si moral pentru salvarea vietii sau asigurarea unor conditii decente de viata.Satisfactia acestei nobile profesii este enorma, ea vine din interior, mai ales, tocmai de aceea vizita acestor tineri minunati la Colegiul nostru reprezinta o experienta de neuitat.Cu siguranta, in urma acestei activitati, numarul voluntarilor plecati din scoala noastra, va creste.

Excursie la Balea -Lac in ultima zi din octombrie cu elevii de la CNB "George Cosbuc"

Vizitand aceasta veche cetate a Rasnovului

Toamna tarziu padurea pastreaza nostalgia cromatica a verii

Un soare de octombrie generos

In vizita la manastirea Brancoveanu din jud Brasov

Pe drum cu autocarul spre Balea lac cu o zi inainte de inchiderea Transfagarasanului

Ajunsi la lac, iarna isi facea discret simtita prezenta

Lacul acoperit cu un strat de gheata te imbie sa-i incerci rezistenta dar...

Transfagarasanul e prea frumos spre a risca...

“Poezia e cea mai tare dovadă a existenţei lui Dumnezeu”- Interviu cu Poetul Ion Muresan

Marii poeti nu se intrec sa-si faca auzita vocea la emisiuni tv cu mare audienta, nu incearca cu tot dinadinsul sa-si laude poemele ori sa le publice si republice la zeci de edituri.Unii cititori insa, au nevoie sa li se reaminteasca mereu ca poezia continua sa existe si are nevoie atat de creatori cat si de autori.Ion Muresan este unul dintre ei.Multumesc lui Alexandru Petria ca ne-a transmis acest articol si la randul meu, il dau mai departe. Spicuiesc cateva replici extraordinare din raspunsurile poetului la intrebarile mestesugite ale lui Mihnea Maruta:
"- Am explicat asta de mai multe ori: eu nu scriu cărţi de poezie, eu scriu poezii. Dacă am ceva în mine, spun, dacă nu am - tac. Sigur că perioadele de tăcere sunt destul de grele..."
"- Ceea ce m-a atras la acel mod de a scrie pe caiet a fost mai întâi forma şi muzica: cuvintele cântau. Mi-erau mult mai apropiate cuvintele încărcate de muzică, pentru că totul era muzical în jurul meu. Un copil care se naşte şi trăieşte la ţară simte când se apropie toamna, simte brumele, simte zăpada când se apropie, simte primele semne ale primăverii, fumurile - încă înainte de a aprinde focul simt fumul..."
" Când toate lucrurile îţi vorbesc, când toate au o semnificaţie, toate au o taină, acoperişurile de la porţi, acoperişurile caselor, podurile, râpile pâraielor, toate ascund ceva. Toate au o taină. Nu un secret, pentru că secretele vin mai târziu"
" Eu am propus la un colocviu al revistei „Familia” să facem chiar un soi de Cruciadă. Din când în când, să mergem în şcoli şi să predăm la clasele mici, I-IV, dar şi la clasa a IX-a, câte o poezie. Am mai spus-o, dar trebuie să mă repet: în momentul în care profesorul sau învăţătorul întreabă „Ce-a vrut să spună poetul în această poezie?”, lucrurile s-au terminat. Poetul e mort sau nu e la dispoziţia copilului; de unde să ştie el ce-a vrut să spună poetul?

Poezia este ceea ce-ţi spune ţie textul respectiv. Te întâlneşti cu ea sau nu. În măsura în care te-ai întâlnit cu poezia, aceea e poezia. Eu le-am spus şi studenţilor, pe unde-am mai fost, şi elevilor, să se roage să le pice poezii la examene. La poezie n-ai cum să dai răspuns greşit. Răspunsul corect e acela care este în tine."

Cititi restul interviului aici.

Mărturisire

Rămâneam mereu undeva între mărturisire şi minciună sperând
că nu vor înţelege totul sau că îl vor interpreta în sensul dorit de mine, adică
nu mă vor acuza de complicitate dar nici nu mă vor şterge de pe listele lor multicolore (le ştiam harta pe de rost, navigasem dintr-una în alta sperând că am descoperit pe cele măsluite de cele reale, care indicau existenţa unui teritoriu nedescoperit spre care mă trimitea regele),
ceream doar un răgaz de-o viaţă să demonstrez că El există chiar de-ar trebui să refac cosmogonia şi să mă joc de-a Dumnezeu măcar pentru o secundă,
o să–i dovedesc existenţa de care până şi el se îndoieşte
şi că merită să pierzi o eternitate pentru a aduce înapoi un pumn din preasfânta lui respirare ce v-ar purifica pe veci pe voi
de voi înşivă cei împotmoliţi în propriul trup
clocotind de dorinţe ca într-o mocirlă neanunţată şi inevitabilă,
un răgaz să mi se elibereze un abonament viaţă – moarte
şi retur